Nadejdea

 
 

Domnul m-a învăţat din tinereţea mea ca să nădăjduiesc în Providenţă; dacă m-aş naşte încă o dată, m-aş lăsa de mai înainte sa fiu condus (chiar şi în lucrurile cele mai mici şi neînsemnate) de această Providenţă Dumnezeiască – cu simplitatea unui copil şi cu dispreţuirea stiinţelor omeneşti.

Este o plăcere pentru sufletul meu dăruit cu totul Domunului de a păşi cu ochii închişi acolo unde Providenţa Domnului vrea să mă conducă. Intenţiile Providenţei sunt de necercetat de către mintea omenească – dară îs totdeauna minunate pentru acei care cred în Ea... Să lăsăm deci sufletul nostru de a călători în corabia Providenţei; Ea ne va conduce într-un liman bun.

Dumnezeu nu numai că poate să ne dea cele bune, dară chiar vrea să le dea, ca un tată bun - binecuvântat cel care speră în El! Nefericiţi însă îs aceia care cred în cele omeneşti; ele făgăduiesc multe, dară dau puţin – şi pe puţinul acela îl fac scump plătit... De-am putea noi înţelege Providenţa Domnului în toată minunăţia sa – atunci inima noastră ar trebui să se înveselească de iubire şi de mulţămire. 

Ce mare este iubirea Domnului faţă de oameni! Cum ne apără şi ne conduce aşa de milostiv! El vrea ca noi să aparţinem cu totul Lui! Asa dară, să nu încercăm să căutăm un alt braţ pe care să ne bizuim – decât al Lui; mânie să nu avem în minte şi în faţa ochilor, decât pe El singur; să unim voinţa noastră aşa de strâns cu a Lui, încât nimic să nu ne poată sminti unirea asta. Să avem mulţumire şi bucurie să vrem în toate tocmai ceea ce vrea Sfânta Providenţă! Să ne lăsăm conduşi de El! Să nu ne gândim aşa de mult la noi înşine! Să trăim în Providenţa Domnului! Noi o să fim bine păziţi dacă nu avem alt adăpost decât al Lui!

 

Treburile noastre au să meargă mult mai bine dacă Domnul este cu noi. Oare poate să se prăbuşească un copil care este dus pe braţele tatălui său iubitor?! Domnul iubeşte cu o gingăşie de nespus pe toţi aceia care cu totul se lasă duşi în grija Lui şi se predau orânduirilor Sale deoarece ei nu se uită la schimbarea dulcelui şi amarului cu care Providenţa îi probează – dară se ţin strâns de toate acestea, convinşi că Domnul toate le face spre binele acelora care îl iubesc. Aşa vorbesc ei cu Iisus: „Îţi dăruiesc Ţie sufletul, corpul, împreună cu toate cele ce am; să dispui de ele dupa plăcerea Ta. Eu mă învoiesc cu cele ce dispui. Eu Te vreau pe Tine în mine şi să dispui de mine cum Îţi place. Îţi las în seama Ta toată grija mea pentru mine...”

Aşa dară trebuie să avem în framântările acestei vieţi o permanentă şi neclintită nepăsare a vieţii – şi dacă totul se schimbă în preajma noastră, să avem privirea liniştită, aţintită la Domnul.

Să se întâmple în jurul nostru, ba chiar şi în noi, şi cele mai mari tulburări, de-ar fi în sufletul nostru plin de bucurie sau de tristeţe, de-ar fi dulce sau amar, în pace sau în furtună, în mângâiere sau scârbă, de m-ar arde soarele sau m-ar răcori roua... sufletul nostru să privească întotdeauna plăcerea Domnului, în asta constă adevărata noastră avere.

Fiindcă eu (fie mai curând, fie mai târziu) numai în bunătatea si în milosivirea Domnului pot sa-mi găsesc mântuirea, vreau de azi înainte să mă arunc în braţele Lui. Soarta mea este pusă în mâna Tatalui Ceresc, sa mi se întâmple dupa Voinţa Lui!
 

„Fie că trăim, fie că murim, noi tot ai Domnului suntem!”, zice Sfântul Apostol Pavel.

 

(Moşu din Bacău)